AGENDĂ

toate proiecţiile

 

 

 

 

Appuie sur le bouton

Întoarcerea soiurilor rezistente

Filmarea se va afişa

Vitis

prohibita

un film de Stéphan Balay

Click pe imagine pentru a vedea filmarea

Un lung-metraj documentar inedit

despre vinurile interzise

şi soiurile rezistente

prezentare

 

 

Ar putea fi vorba despre o legendă, dar este povestea reală a unei tentative de asasinat reglementar, a punerii la colţ a unui pumn de soiuri declasate, a unor vinuri interzise acuzate de toate relele, găsite vinovate de un gust rău şi incriminate de puterea de a-i înnebuni pe cei ce le beau.

 

Păcatul lor? Rezistenţa la boli, adaptarea naturală la schimbările climatice şi nedependenţa lor faţă de pesticide şi alte produse care inundă viticultura modernă.

 

Înfruntând o legislaţie extrem de ostilă şi în ciuda foarte proastei reputaţii a acestor soiuri, ţărani rebeli, convinşi de adevăratele lor valori, nu au încetat să cultive soiurile interzise.

 

Soiurile rezistente nu şi-au spus ultimul cuvânt.

 

Filmul propune un periplu în Franţa, Italia, Austria, România şi în Statele Unite, pentru a înţelege de ce aceste soiuri sunt o soluţie de viitor pentru o viticultură responsabilă şi respectuoasă faţă de mediu şi a înţelege în ce fel fac ele parte din patrimoniul rural în multe locuri ale lumii.

Tournage Vitis Prohibitus

Imaginile sunt filmate la conservatorul lui Gilbert Bicheri la Aujac, în Gard.

În plus, nu puteam ignora plaiul de origine a acestor soiuri hibride, Statele Unite şi în special Statul New-York-ului. Un mare număr de soiuri indigene sunt încă prezente în cultură, precum şi soiuri hibride franceze, care au făcut drum dus-întors între lumea veche şi cea nouă. Lucie Morton, podgoreană, consultantă renumită şi fostă elevă a lui Pierre Galet, povesteşte despre strânsa legătură între cercetătorii americani şi oamenii de ştiinţă francezi care au permis nu doar salvarea podgoriilor europene, ci şi a podgoriilor californiene, atinse de asemenea de filoxera.

 

Când ne aplecăm asupra subiectului soiurilor interzise şi rezistente ne dăm seama că e un nod de tematici strâns legate între ele:

 

În primul rând este o relatare istorică pasionantă despre modul în care aceste soiuri au cucerit inimile botaniştilor şi au ajuns în Franţa, ca într-un final să provoace dezastrele şi crizele viticole de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Este o formidabilă lecţie despre începuturile globalizării şi primele sale urmări care ne marchează atât de mult în zilele noastre.

 

Este şi scenariul unei bătălii politice şi juridice, între David şi Goliath, a cărui punct final ne este încă decis.

 

Este de asemenea o privire asupra societăţii noastre de consum a cărui sector viticol pare complet standardizat şi formatat de către producătorii industriali, prin imense manevre de marketing.

 

Este şi o dezbatere de idei şi de mărturii în favoarea unei agriculturi mai în armonie cu plaiul şi consumatorii.

 

Pe deasupra este portretul societal al unei regiuni: Cevennes şi ţăranii săi proletari care coborau în mină cu sticla de Clinton, dar şi a noilor ţărani care propun un mod alternativ de lucru al pământului, o altă manieră de a vedea munca şi economia.


Stéphan Balay

Familia mea având legături într-un cătun gardez din parcul naţional Cevennes, am văzut adesea o sticlă de Clinton pe masă când primeam prieteni. Tatei, o fire provocatoare, îi place să-şi surprindă invitaţii dându-le un vin intezis pe care doar el ştie unde să-l găsească. De câţiva ani vânzarea „clandestină” tinde să dispară, devenind pe de altă parte obiect de revendicări. Revendicare împotriva societăţii noastre cu gusturi formatate, revendicare pentru o agricultura respecuoasă faţă de mediu, revendicare de a înlătura o interdicţie impusă prin vechi legi nefondate, nedrepte şi depăşite.

 

În regiunea Occitană, dar şi la vecinii italieni, austrieci şi de prin alte părţi, asocaţii se formează, militanţi se regrupează şi fac gălăgie. În aşa măsură încât azi există cărţi, reviste de specialitate, articole de presă, reportaje de televiziune, bloguri şi alte forme de media care se interesează de aproape de vasta problemă şi de mizele care se încheagă în spatele acestui subiect. Dar, din câte ştiu eu, deocamdată nu a fost făcut nici un film despre soiurile interzise, n-a fost realizat niciun documentar care să propună o viziune de ansamblu, documentată şi centrată pe subiect.

 

Un astfel de film vroiam să fac, dând cuvântul bătrânilor care au dus mai departe tradiţia vinului de boltă, tinerilor care au o viziune mai structurată a potenţialului de exploatare a acestor vinuri în materie de ocupare a forţei de muncă şi a veniturilor financiare, militanţilor pasionaţi, fini cunoscători ai acestor plante (podgorenii „clasici” n-au poate atâta pricepere despre aceste vii aparte, în ciuda, sau poate din cauza traseului lor profesional).

 

Pregătind scrierea acestui film am luat repede legătura cu persoanele cele mai apropiate de subiect, pe de-o parte bătrâni ce fac încă propriul vin şi tineri podgoreni amatori şi pasionaţi, care s-au regrupat în asociaţii pentru a apăra aceste soiuri aproape uitate, pe de altă parte cercetători şi autori de publicaţii de referinţă cum ar fi Pierre Galet, eminent ampelograf montpellieren care şi-a dedicat viaţa studiului şi învăţământului viţei de vie şi care azi, la cei 96 de ani ai săi, continuă să publice lucrări de referinţă.

notă de intenţie a realizatorului

 

 

 

dégustation par le jury aux rencontres des cépages cévenols

Juriu de degustare la întâlnirile soiurilor din Cevennes

Povestea gustului e interesantă în epoca în care trăim pentru că bem mult mai puţin vin decât înainte şi azi consumatorul caută un parfum, ceva special. Când Freddy Couderc, autor Nimoaz al cărţii de referinţă „Vinurile mitice din Cevennes şi din Bas-Vivarais”, le prezintă unor oameni ca prietenul său Nimoaz prim somelier al Franţei sau în laboratoare, de fiecare dată e întrebat „Ce e vinul ăsta? Parfumurile de zmeură? De coacăze, de prune uscate?”

 

E adevărat că au parfumuri extraordinare. Aceste parfumuri le obţinem doar dacă strugurii ajung la maturitate. Izabela americană are un parfum de zmeură atât de extraodinar, încât cisterne întregi veneau din Alsacia în Cevennes pentru a o duce şi o distila, să fie vândută ca alcool de zmeură.

 

Ţăraniilor le e frică de fiecare dată de ploile timpurii numite „episoade cevennole”. Astfel, de frica de a nu culege strugurii la timp, culegeau strugurii adeseori înainte să se coacă, ceea ce nu permitea să atingă cea mai bună calitate şi le-a dat într-un sfârşit proasta reputaţie.

 

Azi, asociaţii militează pentru ridicarea interdicţiei care priveşte cele şase soiuri de mai bine de 80 de ani. Ele beneficiază totuşi de o mică toleranţă, pentru producerea a 30-600 de litri, rezervaţi consumului familial şi asociaţiilor de conservare a patrimoniului.

 

Asociaţia „Reţeaua Fructe Uitate” din Lasalle, Gard, organizează deja tradiţionala „întâlnire a soiurilor din Cevennes”. Un juriu, compus din experţi şi oenologi, testează vinurile în mod anonim şi stabilesc pentru fiecare câte o fişă de degustare. În acest timp, afară, vreo treizeci de pasionaţi povestesc despre experienţa lor şi despre chestii tehnice de vinificare. Obiectivul mărturisit fiind ameliorarea continuă a calităţii acestor vinuri. După-masa degustarea e deschisă publicului.

 

 

 

dégustation par le jury aux rencontres des cépages cévenols

Juriu de degustare la întâlnirile soiurilor din Cevennes

Pentru Freddy Couderc Clintonul este legat de spiritul de răzvrătire din Cevennes: „E pruncul cel rău. A rămas aşa. O zi când eram invitat la o inaugurare, erau acolo sub-prefectul şi jandarmii. Când au fost întrebaţi ce vor să beau, au zis „Clinton”. Tare am mai râs.” Clinton este simbolul a ceea ce nu trebuie făcut şi ce toată lumea face, e interzisul.

Cevennes sunt pământuri sălbatice cu un bogat patrimoniu istoric, pământuri cu multe feţe, obişnuite cu puternice constraste climatice, pământuri de rezistenţă. Oamenii de aici au ştiut, în ciuda interdicţiilor, să păstreze soiurile interzise.

 

Gilbert Bischeri calcă pe urmele bunicilor săi. În jurul casei sale izolate, în cătunul Aujaguet, la poalele castelului din Aujac, cultivă cu dragoste butucii de vie plantaţi de către înaintaşii săi. „Aici ne aflăm pe pământuri de rebeli şi oamenii nu au scos via. Dar începând din momentul în care nu mai era posibil să vândă vinul, le-au lăsat. Bunicii mei nu vindeau vinul. Aşa se explică faptul că viile sunt încă aici.”

 

I-ar plăcea să vadă lupta câştigată, intedicţia celor 6 soiuri din 1934 anulată. Felul lui de a lupta e să cultive aceste faimoase soiuri de Clinton, Izabela, Jacquez, Nova şi Otelo.

 

În urmă cu vreo 10 ani, Gilbert Bischeri a adăugat o nouă viţă. Un butuc găsit în natură, care a crescut singur. La domeniile Vassal, la Marseillan, unde INRA (Institutul Naţional de Cercetare în Agricultură) păstrează soiuri din lumea întreagă, i s-au dat asigurări că e vorba de un soi necunoscut şi că deci putea să îi dea ce nume doreşte. L-a botezat „Negru de Aujaguet.”

 

Soiurile „sălbatice” Vitis Labrusca sunt speciale, au arome de fructe pronunţate. O aromă ce place sau nu place. Oamenii care beau Nova erau obişnuiţi cu acest parfum, considerau vinul fad, ordinar. Americanii adorau Concordul, care e o altă varietate de Izabela, mai puternică.

 

filmul

 

spiritul vinului

 

blestemul

Totul începe în secolul al XIX-lea când importul de viţe exotice interesează în mod particular botaniştii şi aristocraţii. Omul de ştiinţă suedez Linne numeşte viţele europeane Vitis Vinifera pentru că fac vin şi viţa sălbatică Vitis Labrusca. Grădina botanică de la Montpellier, condusă de Augustin Pyrame de Candolle, le aduce împreună cu alţi butaşi şi aşa soiurile americane, ca Izabela, ajung pe continentul nostru.

 

Dar ea nu vine singură, ci însoţită de doi paraziţi: făinarea (o ciupercă) şi filoxera (o insectă). Prima distruge o parte din podgoriile franţuzeşti în 1854 (urmând o mare criză, cu doar 10 milioane de hectolitri produşi) şi a doua distruge aproape în întregime podgoriile europene în anii 1880.

 

Astfel filoxera, descoperită de către botanistul Jules-Émile Planchon din Montpellier, ajunge aproape de balta din Roquemaure, la domeniile Manissy, la Tavel. Toate bolile americane, chiar şi putregaiul negru care a fost descoperit la Ganges în Herault, sunt consecinţa viilor americane. Şi totuşi Izabela, Clintonul şi celelalte soiuri „criminale” sunt în acelaşi timp salvatori: vor fi folosite pentru că de fapt erau purtători sănătoşi.

 

 

 

présence du phylloxera en France en 1882

Filoxera în Franţa, 1882

Reconstruirea podgoriilor va dura ceva vreme. Vinul e rar şi scump. Multă vreme a fost privilegiată cantitatea şi nu calitatea. Franţa iese dintr-o perioadă de mare restricţie şi milioane de tone de stafide au fost importate din Turcia pentru a fabrica un înlocuitor de vin.

 

În acelaşi timp se dezvoltă în paralel breasla altoitului şi breasla soiurilor producători direcţi. Acestea din urmă erau încrucişări între viţe europene, viţe sălbatice americane şi chiar viţe ruseşti. Multă vreme cele două coexistă.

 

Viile Vitis Vinifera cultivate în jurul mării Meditarene de mii de ani erau nealtoite. După apariţia filoxerei şi după numeroase încercări de tratamente, costisitoare şi fără efect, o soluţie pentru salvarea viilor europene a fost altoirea pe vii americane tolerante. Primele încercări pe viţe americane au rezultate variabile în funcţie de sol. Azi, portaltoii sunt hibrizi între viţele americane şi viţele europene, combinând rezistenţa la filoxera a unora şi toleranţa la calcar a celorlalte.

phylloxera
phylloxera

filoxera

Văzând că soiurile americane rezistă la boli, mica ţărănime plantează aceste vii uşor de întreţinut. Produc un vin natural fără tratamente chimice şi care le place la gust. Soiurile se dezvoltă singure şi dau vinuri nu prea rele. Sunt vinuri ecologice înainte de vreme.

 

Dar faptul de a nu trata viile este acceptat cu greu de marile grupuri industriale. Înainte nu se băgau decât lucruri simple în vii, precum varul, dar venirea filoxerei, făinării, etc. a dat naştere unei industrii chimice care câştigă repede în importanţă. Industriaşii sunt şocaţi să vadă că aceste vii suferă puţin de boli şi că în plus nu sunt tratate. Este inadmisibil. Trebuie eliminate, pentru a putea vinde produse chimice.

 

Mulţi podgoreni ruinaţi au plecat în despărţămintele franceze ale Algeriei pentru a înfiinţa noi podgorii. În 1934, după elanul produselor fitosanitare, producţia franceză şi cea a Algeriei franceze şi stocurile existente depăşesc 100 de milioane de hectolitri. Guvernul vrea astfel să cureţe piaţa.

 

Emile Cassez, ministru al Agriculturii, propune eliminarea anumitor soiuri. Votul are lor pe 24 decembrie, în ajunul Crăciunului, deputaţii sunt grăbiţi să plece... Izabela e deci ales primul, apoi vin toate încrucişările din vii americane. Nova, Otelo şi Clinton. Această alegere confirmă astfel raţionamentul lui Freddy Couderc: „presiunea firmelor de produse chimice e reală, pentru că Aramonul care dă o producţie enormă dar care necesită multe tratamente chimice nu este interzis.” Şi pentru a-şi argumenta deciziile, deputaţii afirmă că vinurile scoase din aceste soiuri „înnebunesc şi orbesc”. Se pare că ar produce prea mult metanol. Legendă, zvon sau adevăr, oricum ar fi, soiurile sunt interzise.

 

Două soiuri sunt adăugate printr-o manevră politică: Jacquezul, foarte prezent în despărţământul lui Edouard Daladier şi Herbemontul, adăugat de opoziţie pentru a-l atinge pe ministrul de interne originar din Toulouse.

 

arrachez vos cépages prohibés

Comunicare a Statului Francez

Francezii trebuie să declare producţia, de bună voie şi pe proprie răspundere, şi să scoată viile interzise. Producţia de soiuri interzise e estimată la 3 milioane de hectolitri, adică 60 000 de hectare, în 1934, apoi la 2 milioane în 1938 şi 220 000 în 1945. Politicienii sunt mulţumiţi de reuşita lor şi de bunăvoinţa francezilor... până la şocul din 1953 când sunt organizate lucrări cadastrale. Rezultat: mai bine de 60 000 de hectare de soiuri interzise sunt constatate. Nimic nu a fost scos din 1934! În realitate, în afară de producţia personală, aceste vinuri erau vândute la negru în timpul ocupaţiei pentru că, în perioadă de răstrişte, mâncatul şi băutul erau esenţiale.

 

La începutul anilor 60, un anume Valery Giscard d’Estaing, ministru al Finanţelor, incită la defrişare cu o primă de 150 000 de Franci (22 000 €). Inspectorul de Finanţe plusează printr-o publicaţie în care ameninţă agricultorii de sancţiuni şi în care tratează aceste soiuri ca „relicve ale trecutului”, le acuză că ar da un vin rău. Credincioşii catolici se revoltă şi văd în această mişcare un atac al guvernului împotriva Bisericii şi refuză să le defrişeze.

 

Şi mai rău, ard maşina responsabilului regional al Institutului Vinurilor şi a Consumului Curent şi îl sechestrează. Prefectul primeşte un telefon pentru a fi informat că acest senator trebuie să părăsească regiunea dacă vrea să îl mai vadă în viaţă! Apoi îi dau drumul. Pe urmă va alege postul mai puţin riscant de somelier al Turnului de Argint. În cele din urmă Valerz Giscard d’Estaing ridică amenda la 300 000 de franci şi majoritatea soiurilor interzise sunt defrişate... sau aproape.

 

prin alte părţi

Interdicţia ce îşi are originea în Franţa a fost generalizată în toate ţările membre ale Uniunii Europene. Italia, Austria şi celelalte ţări productoare de vin sunt supuse aceloraşi restricţii.

 

Aderând la Uniunea Europeană în 2007, România şi-a luat angajamentul să renunţe la soiurile ce nu aparţin speciei Vitis Vinifera sau care nu provin din încrucişări ce conţin Vitis Vinifera. Astfel, jumătate din viile României au pierdut dreptul de comercializare, o pierdere de potenţial pentru această ţară care face faţă unui veritabil exod demografic, în căutarea unei vieţi mai bune în alte ţări ale Uniunii Europene.

 

În Austria un mod pentru a ocoli legea a fost găsit. Vinurile obţinute din soiuri interzise sunt încadrate ca „vinuri de fructe”. Un scos de limbă ce durează încă.

 

În Italia găsim mult Clinton în regiunea Trevise. În ciuda toleranţei legii faţă de producţia familială, Clintonul italian ţine piept unui adevărat tabu, mai ales pe la sărbătorile săteşti care celebrează acest soi şi care sunt cenzurate de către autorităţi.

 

În Statele Unite, în afara perioadei de prohibiţie care a lovit ansamblul produselor alcolice, aceste soiuri au fost întotdeauna cultivate şi consumate. Rezistenţa lor este adaptată în special la plaiurile şi climatul anumitor regiuni, în vreme ce soiurile Vinifera sunt mult mai puţin adaptate. În statul New York se găseşte „Concord Belt”, cea mai mare zonă de cultură de struguri Concord din lume. Acest fapt reprezintă un punct important în termeni de locuri de muncă şi economie.

astăzi

Interdicţia, ce ar în mod normal trebuia reevaluată o dată la 3 ani, continuă să fie în vigoare 80 de ani mai târziu. Dar la piaţa din Vans, în Ardeche se vinde vinul, în toate recepţiile oficiale a celor două văi se bea Clinton, se face chiar ţuică de Clinton, vin licoros de Clinton. Toată lumea ştie şi asta nu deranjează cu nimic.

 

Azi asociaţiile cer o revizuire a interdicţiei şi posibilitatea de a reîncepe să fie plantate soiuri interzise. Dar oare există un loc în cultura şi gustul francez pentru aceste vinuri?

 

Freddy Couderc consideră că istoria raportului cu vinul este particulară. La vremea filoxerei, vinul era considerat ca aliment. Un miner bea între 5 şi 7 litri de vin pe zi. Ii dădea putere să muncească. Azi vinul e un produs de plăcere. Şi tocmai în aceste vinuri de plăcere îşi găsesc aceste soiuri un loc al lor.

 

Pentru Herve Garnier mentalităţile au evoluat mult atât în mediul profesional, cât şi în publicul larg. Azi se găsesc din ce în ce mai multe vinuri zis „naturale” şi se merge mai departe, se începe să se renunţe la sulfiţi pentru conservarea vinurilor. E posibil, e mai complicat, vinurile pot ieşi un pic mai particulare, dar se găsesc la majoritatea magazinelor de vin. Vinul natural e în plină expansiune. Este începutul unui fenomen ce nu ar trebui să slăbească.

 

Numărul de produse fitosanitare utilizate e fenomenal, s-a ajuns la molecule penetrante, care intră în  plante. Asta implică reale probleme de sănătate. Pe termen lung nu este posibil să împrăştiem substanţe pe toate solurile. Viitorul aparţine viilor ce au o mai bună rezistenţă naturală la boli.

 

Izabela a devenit soiul principal în India, sub numele de Bangalore. Se găseşte de asemenea în Georgia, în Uruguai, în Columbia, în Brazilia. Rezistă la frig, până la -30°C, cum e cazul în Coreea. În Italia e folosit pentru a face parfum. În Canada se găseşte Concordul care rezistă de asemenea la frig. Acolo viile Vitis Vinifera nu ţin, mor. În Brazilia se plantează de asemenea Herbemont. Cât despre Jacquez, este soiul principal al unui vin special din Texas, un vin îndulcit ideal pentru desert, cu un trabuc. De ce această revenire? Pentru acelaşi motiv pentru care au fost populari în Franţa în secolul XIX: rezistenţa.

2016 09 04 - CHATEAU DE PORTES - GH4.02_

rencontres des cépages cévenols

Blestemul pare terminat şi se profilează o întoarcere progresivă a acestor soiuri interzise. Asta pare să spună asociaţia Fructe Uitate în ciuda unui conflict reglementar. Decretul francez din 1934 care interzicea aceste soiuri a fost abrogat la 6 septembrie 2003. Dar interdicţia rămâne totuşi valabilă la nivel european: teoretic, din 1999, regulamentul general comunitar autorizează vinul de Vitis Vinifera încrucişat cu alte specii ale genului Vitis, Jacquezul, Herbemontul (Vitis Labrusca) sau alte Vitis, în mod normal totul e posibil. Din păcate e adăugat „cu excepţia celor interzise în 1934” fără nici o justificare.

Asociaţia Fructe Uitate a organizat la Bruxelles în 26 aprilie 2016 o degustare de vinuri interzise din mai multe ţări cu doi deputaţi europeni, Eric Andrieu, Jose Bove, preşedintele Comisiei Agricole a parlamentului european (polonezul Czeslaw Adam Siekierski), precum şi Klaus Rapf (Arca lui Noe – Austria) şi Franco Zambon (Italia). După degustare aleşii au promis să le susţină cu şi mai multă îndârjire.

José Bové

Jose Bove (la stanga)

Militanţii vor să strice legenda: aceste soiuri nu înnebunesc! Herve Garnier, din asociaţia Memoria Viei cultivă o vie centenară de Jacquez. Membrii acestei asociaţii pot savura vinul. Au înnebunit? „Am efectuat analize extrem de riguroase pe vin şi rezumatul vinului e foarte simplu: „nimic nu e periculos în vinul vostru, poate câteva molecule de ierbicid” utilizate de către foştii proprietari.” Gilbert Bischeri păstrează teza unei doctorande la Farmacie intitulată „Nova, vinul care înnebunea”, în care e demonstrat contrariul.

 

De asemenea, la cerea Parcului Natural Regional al Munţilor din Ardeche, un studiu a ajuns la concluzia că „vinul obţinut din Jacquez conţine un nivel de metanol comparabil a cu cel pe care îl putem găsi în vinurile obţinute din merlot, cabernet, syrah sau sauvignon şi nu este deci mai periculos pentru sănătate, din contră, nivelul său de resveratrol este foarte ridicat.” Ori resveratrolul este benefic pentru sănătate...

mâine

Militanţii asociaţiei Fructe Uitate au fost primiţi de ministrul Agriculturii pe 12 aprilie 2016.  Pe decursul acestei întâlniri reprezentantul ministrului a indicat faptul că nu mai există aproape nici o problemă referitor la aceste soiuri (mai ales pe partea sanitară). A promis că va fi dat un răspuns doleanţelor expuse, ceea ce nu s-a întâmplat. Astfel, fără acest document şi conform legislaţiei în vigoare (care prevede un termen de două luni pentru ca administraţia să răspundă), dispoziţiile enunţate în timpul întrevederilor (favorabile cultivării) au devenit definitive.

 

O bătălie ar fi fost deci câştigată: aceea de a nu mai avea probleme, în zonele de cultură tradiţională, cu plantarea, cultivarea, cedarea de butaşi de soiuri interzise, consumul, donarea, vânzarea de produse obţinute din aceste vii, în orice caz, nu pot face obiectul unor demersuri în justiţie.

 

Totuşi, chiar dacă tineri podgoreni sunt pregătiţi să vândă vinuri elaborate cu aceste soiuri, reglementarea rămâne ambiguă. Legile au fost modificate dar mai rămân restricţii: aceea a autorizaţiilor de plantare şi a subvenţiilor pe care organismele de drept public le pot refuza. Există unele proceduri pentru a reuşi, dar efectele prohibiţiei întârzie încă o cultură fără piedici.

 

Dar încetul cu încetul bătălia pare să aducă roade şi lupta continuă. Presa locală prezinză mese însoţite de vinuri interzise şi o întâlnire internaţională a soiurilor interzise este în pregătire.

 

Pasionaţii-rezistenţi nu-şi pierd speranţa că foarte curând Clinton, Izabela, Jacquez, Otelo, Herbemont şi Nova nu vor mai avea motive să se ruşineze sau să fie ascunse de pe mese.

Noi soiuri rezistente pentru o viticultură fără pesticide

Conştienţi de limitele agriculturii biologice tradiţionale, François şi Vincent Pugibet, de la Domeniile La Collombette, în Beziers au ales o cale originală, cea a soiurilor rezistente. Obţinute din încrucişări multiple între varietăţi tradiţionale şi vii mai rustice, chiar sălbatice, aceste noi soiuri sunt rezistente la mană şi făinare prin natura lor. Podgoria astfel constituită nu mai necesită nici un pesticid.

 

După câţiva ani de teste, această idee, a priori utopică, a devenit realitate. Mai multe zeci de hectare, plantate cu aceste soiuri hibride nu au primit nici un pesticid de 6 ani: nici sulf, nici piatră vânătă, nici alte prafuri magice, NIMIC!

 

Podgoreni din toate regiunile Franţei implicaţi în plantarea de soiuri rezistente, au decis să creeze asociaţia PIWI Franţa. În afară de schimbul de experienţă, promovarea vinurilor şi formarea profesională, scopul este de a participa la luarea deciziilor reglementare. Pentru a amplifica aceste obiective, asociaţia s-a pus în legătură cu PIWI Internaţional, care activează azi cu succes în alte ţări europene, mai ales Germania şi Austria.

 

Soiuri rezistente autorizate în Franţa:

 

12 noi soiuri rezistente (elveţiene şi germane) au fost integrate la catalogul francez de varietăţi de vie pentru vin (Decretul din 19 aprilie 2017):

  • 8 soiuri albe: Cabernet Blanc, Bronner, Johanniter, Muscaris, Saphira, Solaris, Soreli, Souvignier Gris.

  • 4 soiuri roşii:  Monarch, Cabernet Cortis, Pinotin, Prior.
     

Anumite restricţii de etichetare se impun în cazul vinurilor obţinute din aceste soiuri.

 

Asociaţia Reţeaua Fructe Uitate

şi IGP Vinuri din Cevennes

susţin filmul

© Lumière du Jour 2018 - 2019